Înțelepciunea populară este partea de filozofie veche a noastră, aceea care a generat zăcământul pentru formele „gramaticalizate“ ale gândirii filozofice, pentru a numi astfel cultura cultă în deosebire de cea orală, „negramaticalizată“ (Cf. M. Pop, Problémes generaux de l’ethnologie européene , în Travaux du Premier Congrés International d’Ethnologie européene , Paris, 1971). Iar în ea, cosmogoniile reprezintă un capitol, poate cel mai însemnat, îndeplinind același rol pe care l-au avut în protofilozofiile clasice sau în filozofie, în prima ei vârstă, predominant cosmologică. Bogăția motivelor, polimorfismul parcă fără de limită al construcțiilor, fantezia uluitoare ideatică subtilă cu rafinamente metafizice, universalitatea ei, toate acestea fac din legendele etiologice, cu precădere, piese de mare rezistență valorică. Dar de ce legende și nu mituri? Distincția pare să nu fie de circumstanță, ci de principiu, pentru că, după o opinie, mitul este „o subspecie a legendei“… Alături de mituri, în legendă ar mai sta, ca subspecii, narațiunile etiologice, hagiografice (religioase) și istorice, ceea ce nu mai lasă nici o îndoială asupra sferei sale de cuprindere. Formal, așa stau lucrurile, dar funcțional avem de-a face mai degrabă cu o identitate. Mitul deși inclus prin subspeciile etiologică și mitologică, adesea identificate și pe bună dreptate, în legendă, nu are regimul părții față de întreg, ci al unei funcții esențiale într-un organism.
— Gh. Vlădulescu, Legende populare românești, Aprecieri, biblioteca școlarului, Ed. Litera Internațional București-Chișinău
